Editura: Pro Editura si Tipografie
ISBN: 987-973-145-160-2
Traducator: Mihai Constantinescu
De mai multe decenii, mii de martori, în Franţa, zeci de mii, în întreaga lume, au observat evenimente insolite asupra cărora îşi pun întrebări şi aşteaptă, în mod justificat, din partea comunităţii ştiinţifice, o analiză aprofundată şi o încercare de explicaţie. Tăcerea aproape totală a mediilor ştiinţifice, dovadă aparentă a unui dezinteres total, a fost, până în prezent, singurul răspuns la întrebările lor. Cu foarte puţine excepţii, autorităţile publice au adoptat o atitudine similară, abţinându-se de la orice declaraţie oficială privind acest subiect, probabil considerat prea periculos.
Această carte îşi doreşte să abordeze, fără nici o idee preconcepută, un subiect care a făcut în deceniile trecute obiectul reacţiilor pasionale şi iraţionale, într-o atmosferă uimitoare de dezinformare: cel al fenomenelor aerospaţiale neidentificate Destinată informării marelui public, lucrarea ar trebui să intereseze şi oamenii de ştiinţă.
Autorii se bazează pe mărturiile înregistrate la CNES (Centrul Naţional de Studii Spaţiale) în ultimii treizeci de ani şi pe un spectru mondial de observări aeronautice raportate de piloţi, în condiţii de maximă seriozitate şi rigurozitate, care nu pot lăsa nici cea mai mică îndoială în privinţa credibilităţii lor. Un procentaj semnificativ al acestor observări, a căror realitate nu poate fi contestată, rezistă în faţa oricărei explicaţii ce apelează la fenomene astronomice, spaţiale sau meteorologice cunoscute. Sunt evocate diferite ipoteze, care încearcă să explice inexplicabilul, fiind analizată cea a vehiculelor provenite de pe exoplanete.
Cei care au conceput lucrarea Fenomenele aerospaţiale neidentificate speră ca măcar o parte dintre oamenii de ştiinţă, adoptând o atitudine mai constructivă decât cea de până acum, să se intereseze, fără să se teamă de critică, de problemele pe care, prin forţa lucrurilor, această carte le examinează doar în treacăt.
Fragmente din carte:
PREFAŢĂ
Trăim într-o societate în care dezvoltarea ştiinţifică şi amploarea cunoştinţelor sunt mize esenţiale, iar la simpla enunţare a titlului acestei cărţi, cititorul se va gândi în mod natural că, dacă fenomenele aerospaţiale neidentificate (FAN) au fost cu adevărat observate, ele sunt probabil rezultatul unui imens efort de cercetare.
În mod curios, nu este deloc aşa!
De mai multe decenii, mii de martori, în Franţa, zeci de mii, în întreaga lume, au observat evenimente insolite asupra cărora îşi pun întrebări şi aşteaptă, în mod justificat, din partea comunităţii ştiinţifice, o analiză aprofundată şi o încercare de explicaţie. Tăcerea aproape totală a mediilor ştiinţifice, dovadă aparentă a unui dezinteres total, a fost, până în prezent, singurul răspuns la întrebările lor. Cu foarte puţine excepţii, autorităţile publice au adoptat o atitudine similară, abţinându-se de la orice declaraţie oficială privind acest subiect, probabil considerat prea periculos.
Absenţa implicării serioase în această problemă, la un nivel convenabil, dă frâu liber derivelor mediatice necontrolate, având drept efect transformarea lor în obiectul unei permanente dezinformări şi al unei polemici virulente. Suntem martorii unor adevărate insulte între cei care „cred“ în realitatea fenomenelor neexplicate, făcând uneori o asemănare regretabilă cu fenomenele supranaturale sau paranormale, şi cei care, făcând apel la ştiinţă şi la raţiune, se limitează la un argument cât se poate de simplu, dar cu o valoare ştiinţifică discutabilă: „Este imposibil, în consecinţă nu există aşa ceva.“
Însă aici este vorba despre o problemă serioasă care nu are nici o legătură cu credinţa, ci care trebuie abordată cu calm şi o rigoare ştiinţifică foarte strictă. Ea aduce în prim-plan numeroşi martori demni de încredere, ale căror afirmaţii nu pot fi şterse cu buretele, fiind esenţial să li se răspundă aşteptării lor de a ieşi din confuzia mediatică şi de a reaşeza faptele într-o perspectivă liniştită. Această carte, care este o lucrare colectivă, urmăreşte să clarifice lucrurile fără a priori şi fără tabuuri. O parte importantă a sa se bazează pe mărturiile culese în Franţa, cu maximum de seriozitate, de către GEIPAN*, creat în acest scop în cadrul (CNES**), în 1977. În afara mărturiilor şi confirmării lor, această carte abordează motivele dezinteresului sau chiar ale respingerii, din partea unui număr foarte mare de membri ai comunităţii ştiinţifice, mecanismele dezinformării care, peste tot în lume, afectează studiul acestor fenomene, dimensiunea umană inerentă oricărei observaţii şi câteva reflecţii prospective de încercare a abordării inexplicabilului.
* Groupement pour l’Étude et l’Information sur les Phénomènes Aérospatiaux Non Identifiés (Grupul Pentru Studiere şi Informare privind Fenomenele Aerospaţiale Neidentificate) (n.a.).
** Centre National d’Études Spatiales (Centrul Naţional de Studii Spaţiale) (n.a.).
Destinată informării marelui public, cartea ar trebui să intereseze şi oameni de ştiinţă. Îmi exprim dorinţa ca unii dintre ei, adoptând o atitudine mai constructivă decât cea de până acum, să profite de afişarea pe Internet a tuturor datelor disponibile ale GEIPAN, dar şi de literatura abundentă disponibilă, cu privire la observările aeronautice din lume, pentru a se interesa, fără să se teamă de critică, de problemele pe care această carte, prin forţa lucrurilor, nu face decât să le examineze în treacăt.
Yves Sillard
INTRODUCERE
de Yves Sillard
Observarea fenomenelor aerospaţiale surprinzătoare pare să dateze din cele mai străvechi timpuri, dar culegerea de mărturii în condiţii satisfăcătoare nu s-a făcut decât în ultimele decenii. În această perioadă, zeci de mii de martori din întreaga lume au observat fenomene ciudate pe cer, asupra cărora au început să-şi pună întrebări, şi părându-li-se inexplicabile. Procentajul acestor observări înregistrate în Franţa este relativ mic, dar va servi drept referinţă importantă în acest studiu, deoarece informaţiile au fost culese şi analizate de un serviciu public competent, folosind metode riguroase şi obiective, indispensabile garantării autenticităţii mărturiilor. În capitolul al III-lea va fi prezentat şi un studiu detaliat al observărilor făcute de piloţi din întreaga lume, aflaţi în zbor. Aceste observări prezintă un interes foarte mare, iar condiţiile în care au fost adunate informaţiile corespondente sunt de un formalism aproape mereu suficient ca să le confere o fiabilitate bună. Acest capitol a fost scris de Dominique Weinstein, care a făcut cercetări aprofundate în acest domeniu, fiind considerat unul dintre cei mai buni experţi mondiali în domeniu.
GEPAN/SEPRA
GEPAN*, a fost creat în 1977, în cadrul instituţiei publice însărcinate cu cercetarea spaţială în Franţa, CNES. Se pare că el nu are un echivalent în lume, însă nu putem avea această certitudine, deoarece acest tip de organizaţie rămâne puţin cunoscut, susceptibilă să evolueze în numeroase ţări precum China sau Rusia. Putem cita exemplul Americii Latine, unde mai multe ţări au hotărât recent să-şi coordoneze acţiunea în acest domeniu. În cea mai mare parte a cazurilor, inventarierea şi analiza acestor fenomene reprezintă obiectul unor organizaţii private foarte numeroase, unele extrem de serioase, altele mai puţin riguroase. Trebuie să mai precizăm că, în multe ţări, Armata Aerului este însărcinată cu urmărirea sistematică a fenomenelor anormale apărute în spaţiul aerian naţional. Acest lucru este valabil îndeosebi pentru Marea Britanie, unde declaraţiile martorilor sunt adresate simultan Serviciilor de Informaţii şi Apărare, dar şi la Royal Air Force.
* Groupement pour l’Étude des Phénomènes Aérospatiaux Non Identifiés (Grupul pentru Studiul privind Fenomenele Aerospaţiale Neidentificate) (n.a.).
Iniţiativa creării GEPAN a fost luată fără o instruire guvernamentală specială, de către Direcţia Generală a CNES de la acea vreme, care a considerat că este rolul ei să instituie un dispozitiv minim pentru a strânge, autentifica şi, în măsura posibilului, a explica observările fenomenelor anormale făcute de numeroşi martori.
Încă de la început, rolul acestui grup mic format din câteva persoane, care dispunea de mijloace financiare limitate, avea o ambiţie modestă, vizând, în primul rând, instituirea unei metode riguroase de clasificare a mărturiilor disponibile. Partea de explicare era în plus, trebuind mai întâi să permită punerea în evidenţă a fenomenelor care puteau fi înţelese in fine, cu caracter meteorologic sau astronomic, sau legate de activităţile spaţiale umane: experienţa va arăta că majoritatea observărilor intrau în această categorie familiară inginerilor de la CNES. Dacă unele mărturii rezistau acestei prime analize, rolul grupului GEPAN trebuia să se limiteze la furnizarea de informaţii serioase şi, eventual, a pistelor de căutare, care urmau să fie aprofundate de comunitatea ştiinţifică.
Sub impulsul primului său director, Claude Poher, GEPAN şi-a luat în serios misiunea şi a definit o metodologie riguroasă de analizare a mărturiilor, care s-a perfecţionat de-a lungul anilor. Cu toate acestea, conducerile succesive ale CNES, probabil sensibile la presiunea mediatică şi la atmosfera incredibilă de dezinformare şi destabilizare, care se abate asupra oricărei acţiuni serioase în acest domeniu, au modificat destul de repede atitudinea lor faţă de activităţile GEPAN. Mijloacele puse la dispoziţia grupului s-au redus progresiv începând din 1983, considerându-se chiar mai prudent, în 1988, schimbarea numelui ei cu unul mai puţin compromiţător, SEPRA*, dar fără modificarea semnificativă a misiunii sale!
* Service d’Etudes des Phénomenes de Rentrée Atmosphérique (Serviciul de Studiere a Fenomenelor de Reapariţie Atmosferică) (n.a.).
Începând din 1990, efectivele noului SEPRA au fost limitate la singurul său director, Jean-Jacques Velasco, care a fost nevoit să răspundă, timp de cincisprezece ani, cu mijloace materiale nesemnificative şi un sprijin moral extrem de redus, solicitărilor zilnice ale actualităţii, anchetelor din teren, menţinând, împotriva tuturor, o bază de date foarte bine pusă la punct. Trebuie să-i recunoaştem meritele, deoarece a fost păstrat ceea ce era mai important din această misiune, iar imaginea de marcă internaţională a GEPAN/SEPRA a fost menţinută la cel mai înalt nivel în toată această perioadă grea. Cu privire la acest ultim punct, o observaţie care apărea în concluziile unui colocviu despre „Urmele fizice asociate mărturiilor OZN-urilor“, (desfăşurat în octombrie 1997, la Centrul de Conferinţe de la Pocantico din Statele Unite, reunind oameni de ştiinţă eminenţi, în timpul căruia Jean-Jacques Velasco a prezentat lucrările efectuate în Franţa), este foarte elocventă: „Proiectul GEPAN/SEPRA al CNES a reprezentat, din 1977, un model preţios de organizare modestă dar eficace, de colectare şi de analiză a mărturiilor şi a datelor corespunzătoare.“
În 2001, Gérard Brachet, directorul general al CNES, a înţeles anomalia, sau chiar ipocrizia situaţiei create de SEPRA, hotărându-se să ceară un audit complex al legitimităţii sale în cadrul CNES şi al orientărilor care i-ar trebui date. După ce a discutat cu aproximativ treizeci de personalităţi civile şi militare, François Louange, însărcinat cu acest audit, a redactat următoarele concluzii, conforme opiniilor exprimate de aproape toţi interlocutorii lui:
— menţinerea acestui serviciu în cadrul unui organism public civil şi reacordarea unui nume conform misiunii sale;
— instituirea unui comitet de conducere care să propună obiective ce trebuie atinse, să controleze munca efectuată şi să faciliteze schimburile cu organismele şi laboratoarele externe;
— privilegierea, în misiunea sa, a drepturilor de înregistrare şi de analiză a mărturiilor, asigurându-se în acelaşi timp o întoarcere sistematică a informaţiilor către persoanele şi serviciile care furnizează datele respective;
— limitarea eventualei sale misiuni în materie de cercetare la propuneri privind înţelegerea şi conceperea unui model teoretic al fenomenelor aerospaţiale neidentificate sau a anumitor parametri caracteristici, şi discutarea lor, prin intermediul comitetului de conducere, cu organisme de cercetare civile sau militare;
— reacordarea de efective şi mijloace modeste de finanţare, dar care să permită o funcţionare normală;
— organizarea, în mod concret, a comunicării cu publicul şi mijloacele media neştiinţifice;
— dezvoltarea progresivă a a contactelor şi schimburilor cu străinătatea.
Noul GEIPAN şi comitetul său de conducere
Schimbările efectuate la nivelul conducerii CNES au provocat o anumită întârziere privind luarea în discuţie a acestor recomandări, astfel încât abia în iulie 2005 Yannick d’Escatha, noul preşedinte-director general, a hotărât punerea lor în practică. A fost creat un comitet de conducere, fiind numit un nou director, Jacques Patenet, plasat sub autoritatea directorului Centrului Spaţial de la Toulouse, care beneficia de sprijinul diferitelor servicii din această instituţie.
Comitetul de conducere, având în fruntea sa o personalitate independentă desemnată de preşedintele CNES, este format din reprezentanţi ai marilor servicii implicate în colectarea şi cercetarea mărturiilor: Jandarmeria Naţională, Poliţia Naţională, Securitatea Civilă, Armata Aerului, Aviaţia Civilă, Meteo France. Acestora li se alătură şi patru oameni de ştiinţă, competenţi în domeniile ştiinţelor omului şi ale societăţii, în astronomie, radiaţia hiperfrecvenţă şi de propulsie, dar şi trei reprezentanţi ai conducerii CNES, directorul-adjunct al Centrului de la Toulouse, directorul de comunicaţie şi însărcinatul cu problemele etice.
Acest comitet s-a reunit pentru prima oară la 24 septembrie 2005. El a propus conducerii CNES adoptarea noii titulaturi de GEIPAN — Grupul pentru Studiu şi Informare privind Fenomenele Aerospaţiale Neidentificate. Ea este foarte apropiată de titulatura iniţială, GEPAN, primită la înfiinţare, în 1977, binecunoscută pe plan naţional şi internaţional, care descria foarte clar obiectivul ce trebuia urmat, dar pune în evidenţă o misiune complementară de informare a publicului, considerată esenţială de membrii comitetului, în scopul disipării impresiei de secret, care s-ar fi putut abate asupra activităţii grupului din anii anteriori.
Această primă reuniune a permis, în primă fază, fixarea acţiunilor prioritare ale GEIPAN:
În privinţa culegerii mărturiilor şi a transmiterii lor, s-a considerat necesară stabilirea sau actualizarea convenţiilor dintre CNES şi organismele în cauză, Jandarmeria Naţională, Poliţia Naţională, Armata Aerului şi Direcţia Aviaţiei Civile, şi instituirea unor programe de formare şi de sensibilizare a personalului. O atenţie deosebită a fost acordată procedurii de culegere a mărturiilor, pentru a garanta martorilor o confidenţialitate totală faţă de anturajul lor apropiat şi mass-media.
Pentru analizarea mărturiilor, GEIPAN trebuie să se bazeze pe o reţea de specialişti, care să-i permită accesul la o mai bună înţelegere a fenomenelor. S-a hotărât înfiinţarea unui colegiu de experţi şi semnarea convenţiilor între CNES şi organismele în cauză, în scopul permiterii intervenţiei laboratoarelor specializate.
În final, s-a considerat prioritar un efort imediat de comunicare, având drept scop asigurarea transparenţei faţă de public, mass-media şi de comunitatea ştiinţifică, hotărându-se afişarea pe site-ul CNES a tuturor informaţiilor disponibile.
Această ultimă acţiune a fost lansată rapid de GEIPAN, însă ea necesită o activitate foarte laborioasă de recitire, de identificare şi clasare a arhivelor pe suport de hârtie. Peste o sută de mii de pagini de procese-verbale şi documente sunt în curs de clasare. Numele martorilor şi ale locurilor geografice în cauză trebuie să fie schimbate pentru a evita riscul unei hărţuiri mediatice. Pentru a facilita citirea informaţiilor, s-a hotărât regruparea mărturiilor pe caz, mai multe observări fiind adeseori susceptibile că ar face referire la acelaşi subiect. Toate aceste dificultăţi sunt acum pe cale de a fi rezolvate, iar informaţiile vor fi disponibile, în mod progresiv, începând cu primele luni ale anului 2007, pe un portal de informaţie accesibil de pe site-ul organizaţiei CNES.
Comitetul de conducere a decis şi începerea audierii unui anumit număr de personalităţi cunoscute pentru competenţa şi interesul lor pentru acest subiect, precum şi culegerea opiniilor lor privind orientarea care ar trebui dată acţiunilor GEIPAN. Profitând de aceste expertize, comitetul va hotărî oportunitatea noilor acţiuni, îndeosebi conduita ce trebuie avută în privinţa contactelor internaţionale, dar şi a mijloacelor care trebuie folosite pentru facilitarea depozitării mărturiilor, dintre care multe rămân necunoscute, de teamă să nu fie luate în râs.
Comitetul va fi, fără nici o îndoială, forţat să stabilească recomandări privind încurajarea cercetărilor sau conceperea unui model teoretic în domeniile ştiinţific, tehnologic şi psihologic, susceptibil să ajute la înţelegerea fenomenelor observate.
Bilanţul actual al observărilor de pe teritoriul francez
Nu este deloc necesară aşteptarea afişării în format electronic, pe site-ul CNES — care ar trebui să fie deja demarată după apariţia acestei cărţi — pentru a face bilanţul mărturiilor înregistrate de GEIPAN de la crearea sa. Baza de date disponibilă cuprinde cea mai mare parte a fenomenelor din ultimii cincizeci de ani, cunoscute pe baza unor mărturii, deoarece în urma unei colaborări foarte strânse cu Jandarmeria Naţională, GEIPAN a reuşit o muncă retroactivă pentru perioada de dinaintea înfiinţării sale. Metoda de lucru, rezultatele complete şi statisticile corespunzătoare sunt detaliate în capitolul al II-lea, fiind ilustrate de descrierea unui anumit număr de observări caracteristice următorului capitol. În acest stadiu, ne vom limita doar la câteva rezultate sumare.
Fenomenele în urma cărora au fost făcute mărturii, au fost clasate de GEIPAN, după o anchetă şi o analiză foarte riguroase, în patru categorii:
* categoria A se referă la fenomenele a căror cauză a fost elucidată, fiind legate de fenomene naturale rare, în special meteorologice sau astronomice, sau de activităţile spaţiale umane, ca, de exemplu, reîntoarcerea în atmosferă a etajelor rachetelor sau ale sateliţilor artificiali;
* categoria B se referă la fenomenele pentru care o explicaţie ce ţine de prima categorie este foarte probabilă, dar care nu poate fi în totalitate demonstrată;
* categoria C se referă la fenomenele pentru care condiţiile de culegere a datelor, fiabilitatea martorilor sau imposibilitatea efectuării unei anchete serioase nu permit nici analiza, nici exprimarea unei concluzii;
* categoria D se referă la fenomenele pentru care informaţiile disponibile, credibilitatea martorilor şi calitatea mărturiilor sunt incontestabile, dar care nu pot primi nici o explicaţie cunoscută.
Baza de date a GEIPAN numără 6 000 de mărturii culese în ultimii cincizeci de ani. Regruparea pe caz a mărturiilor care fac referire la acelaşi fenomen ar trebui să ducă la un total de aproximativ 1 600 de cazuri. În momentul tipăririi acestei cărţi, această acţiune de regrupare este în plină desfăşurare, dar rezultatele încă nu pot fi folosite. Noi ne vom mulţumi doar cu datele statistice privind mărturiile:
* FAN* din categoria A: 18,4%;
* Fenomene Aerospaţiale Neidentificate (n.t.).
* FAN din categoria B: 28,1%;
* FAN din categoria C: 39,5%;
* FAN din categoria D: 14%.
Pentru a face aceste rezultate cât mai lizibile, trebuie să regrupăm, într-o analiză primară, FAN A şi B în aceeaşi categorie, a „fenomenelor explicate“, şi să eliminăm FAN C, care corespund mărturiilor imposibil de cercetat. Acest lucru duce la următorul rezultat final pentru ansamblul celor trei mii şase sute treizeci de observări care pot fi cercetate, pentru care cantitatea de informaţii şi credibilitatea martorilor şi a mărturiilor nu pot fi puse la îndoială:
* fenomene explicate (FAN A şi B): 77%;
* fenomene neexplicate (FAN D): 23%.
FAN din categoria D
Doar FAN din categoria D merită in fine calificativul de „fenomene aerospaţiale neidentificate“, deoarece, după intervenţia GEIPAN, FAN A şi B au fost identificate şi au primit o explicaţie foarte probabilă, iar FAN C, bazate pe date sau mărturii necercetate, nu pot fi luate în considerare, fiind astfel retrase din studiu. Aşadar, reflecţia se va concentra asupra fenomenelor aerospaţiale neidentificate din categoria D.
Aşa cum vom vedea mai târziu, FAN D se manifestă sub forme destul de diferite, şi nimic nu ne permite să afirmăm că toate au aceeaşi origine.
În privinţa unui număr mare de cazuri este greu să nu se admită că fenomenele descrise aduc în discuţie obiecte materiale, îndeosebi când este vorba despre observări vizuale efectuate în timpul zborului de un pilot şi coroborate cu ecourile înregistrate de radarul de la bordul avionului sau ale radarelor de supraveghere de la sol.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru observările foarte apropiate, în care martorul se află la o distanţă de câţiva metri sau câteva zeci de metri de fenomen. Aceştia din urmă sunt foarte puţini în Franţa, abordarea foarte riguroasă a GEIPAN conducând la reţinerea doar a mărturiilor incontestabile şi semnificative. Numeroase cazuri asemănătoare par să fi fost observate în străinătate, îndeosebi în Statele Unite.
Uneori, observarea principală este însoţită de fenomene secundare surprinzătoare: oprirea funcţionării radioului şi a aparatelor de la bord în momentul observărilor din timpul zborului, în special atunci când pilotul încearcă o apropiere de fenomen, deteriorarea pe termen lung a vegetaţiei, paralizia provizorie a martorilor sau oprirea bruscă a motoarelor maşinii în timpul unei observări foarte apropiate a fenomenului.
În numeroase cazuri, fie că este vorba despre observări făcute de la mare distanţă de fenomenele luminoase sau cu formă metalică, de evoluţia obiectelor în jurul sau la o anumită distanţă de avion, sau de decolare şi de fuga spre orizont a obiectelor situate aproape de sol, în timpul unei observări foarte apropiate, datele furnizate de martori conduc la atribuirea de performanţe dinamice excepţionale diferitelor fenomene observate, care nu se compară cu cele ale vehiculelor aerospaţiale, avioanelor şi rachetelor existente sau încă în fază de proiect. Accelerările sunt „fulgerătoare“, după afirmaţiile tuturor martorilor, iar vitezele, reconstituite prin modelizarea unei observaţii sau prin comparaţia momentelor succesive ale observării aceluiaşi fenomen la puncte geografice diferite, par a fi supersonice. În final, este vorba de cea mai stupefiantă caracteristică, schimbările de direcţie aproape instantanee frecvent observate, care corespund unor factori de forţă total incompatibili cu metodele de propulsie pe care le cunoaştem şi cu integritatea structurilor bazate pe materialele actuale.
Acest rezumat sumar al câtorva dintre cele mai uimitoare caracteristici ale FAN D este suficient pentru a permite măsurarea amplorii întrebărilor pe care le nasc, oferind motive serioase comunităţii ştiinţifice pentru a se interesa de aceste fenomene. Or, cei mai mulţi membri ai comunităţii ignoră în mod voit aceste întrebări, şi numai câţiva partizani suficient de independenţi în gândire au avut curajul să le abordeze, cu riscul de a-şi sacrifica reputaţia şi cariera. Această situaţie reprezintă o enigmă suplimentară care se adaugă studierii FAN D: ea merită să ne oprim asupra ei, pentru a înţelege motivele şi a încerca să contribuim la evoluţia sa. În a doua parte a cărţii, destinată lămuririi contextului studiului şi al dificultăţilor lui, astrofizicianul Jean-Claude Ribes a acceptat, în capitolul al IV-lea, să-şi exprime punctul de vedere referitor la această problemă. De altfel, importanţa fenomenelor de dezinformare şi destabilizare reprezintă o problemă atât de mare în studierea fenomenelor aerospaţiale neidentificate, încât a fost necesară abordarea lor în capitolul al V-lea de către François Parmentier; el le-a mai analizat într-o carte remarcabilă, la care a contribuit şi Vladimir Volkoff, mare expert în problemele de dezinformare şi de informare. În sfârşit, această a doua parte conţine la capitolul al VI-lea o reflecţie asupra dimensiunii umane a observărilor, a părţii inevitabile de imaginaţie pe care o regăsim în toate mărturiile, şi care reprezintă obstacole suplimentare peste care trebuie să se treacă în orice tentativă de apropiere obiectivă faţă de aceste probleme. Capitolul a fost scris de Jacques Arnould, însărcinat cu problemele etice la CNES.
Ipoteze emise
Prima ipoteză este de natură psihologică şi constă în considerarea observărilor descrise de martori drept halucinaţii individuale sau colective. Dacă, în primă fază, o astfel de ipoteză ne-ar putea veni în minte, având în vedere ciudăţenia evenimentelor povestite şi în lipsa procedurilor riguroase de culegere şi analiză a mărturiilor, metoda de lucru aplicată de GEIPAN de peste treizeci de ani, în strânsă colaborare cu organismele de colectare în cauză, Jandarmeria Naţională, Poliţia Naţională, Armata Aerului, Aviaţia Civilă, nu mai poate fi folosită. Ea încă mai serveşte drept refugiu celor care nu vor să privească în faţă o problemă care îi deranjează.
Totuşi, acest lucru nu înseamnă că studiile psihologice şi sociologice aprofundate nu prezintă nici un interes pentru a răspunde la întrebări; ele pot fi foarte importante în încercarea de a face lumină asupra contextului observărilor şi în a înţelege mai bine comportamentul martorilor. Astfel, înmulţirea filmelor ştiinţifico-fantastice, inventate bucată cu bucată de autorii lor, pot modifica psihologia anumitor martori, influenţând în mod serios modul lor de a povesti fenomenele observate. Într-un mod mai general, descrierea fenomenelor noi în situaţii neobişnuite conţine, în mod obligatoriu, elemente care fac apel la imaginaţia martorilor, iar acest subiect merită să fie studiat de specialişti.
A doua ipoteză evidenţiază posibila existenţă a vehiculelor secrete dezvoltate de marile puteri. Ea a fost privilegiată în timpul Războiului Rece, când competiţia militară dintre Est şi Vest părea să ducă la derularea celor mai nebuneşti proiecte. În afara schimbării drastice a contextului internaţional de la acea epocă, o reflecţie de bun-simţ conduce la eliminarea acestei ipoteze. Menţinerea secretului privind dezvoltările tehnologice revoluţionare este posibilă câţiva ani, îndeosebi în timp de război, dar nu s-ar putea întinde pe mai multe decenii. Dacă fenomenele aerospaţiale neidentificate s-ar referi la dezvoltări de acest tip, încercările s-ar fi făcut în poligoane de experimentare, proprii şi limitate, şi nu în cele mai diverse şi neaşteptate locuri de pe planetă. Evoluţiile FAN D descrise mai sus nu se pot înscrie, în nici un caz, într-o extrapolare, chiar şi una foarte îndrăzneaţă, a dezvoltării tehnologiei celor mai avansate ţări.
A treia ipoteză ne conduce la ipoteza fenomenelor metereologice rare şi încă necunoscute. Fără îndoială că ea merită să fie aprofundată, chiar dacă astăzi nici o pistă concretă de cercetare nu este susceptibilă să o susţină. Într-un anumit număr de cazuri de observări îndepărtate, nu ar fi imposibil ca martorii să fie părtaşii unor astfel de fenomene, astăzi total inexplicabile, dar susceptibile de a fi într-o bună zi clasate în categoria FAN A, în urma unor noi descoperiri meteorologice. O analiză aprofundată a categoriei FAN de tip D arată totuşi că o confirmare a acestei ipoteze nu ar permite explicarea, în cel mai bun caz, decât a unui procentaj foarte mic al observărilor îndepărtate, neputând în nici un fel explica majoritatea observărilor aeriene sau a celor foarte apropiate.
Ultima ipoteză presupune existenţa, pe planete situate în afara sistemului solar, a uneia sau mai multor civilizaţii mult mai avansate comparativ cu a noastră, şi aduce în discuţie incursiunea vehiculelor provenite din aceste civilizaţii în mediul nostru terestru. Această ipoteză, ale cărei contururi sunt, în mod inevitabil, foarte vagi, ne vine destul de uşor în minte, deoarece ea pare susceptibilă, poate chiar din cauza neclarităţii sale, de conştientizarea a aproape tuturor fenomenelor observate, dar un reflex imediat ne face, într-un mod la fel de natural, să o îndepărtăm, datorită imenselor probleme ştiinţifice şi tehnologice pe care le ridică: distanţele care sunt parcurse şi durata corespunzătoare călătoriilor, cu mult superioare celei ale unei vieţi umane, conduc la o aparentă imposibilitate, în stadiul actual al cunoştinţelor noastre.
Fiind vorba despre singura ipoteză care, în momentul de faţă, oferă o eventuală perspectivă de explicare a fenomenului, a cărui existenţă este de altfel indiscutabilă, o atitudine precipitată de respingere fără examinare nu pare a fi cea mai bună soluţie. Sfârşitul acestui capitol va fi consacrat câtorva reflecţii destinate să aducă lumină asupra contextului şi o mai bună înţelegere a argumentelor, atât în favoarea veridicităţii sale, cât şi a aparentei sale imposibilităţi.
Cele patru ipoteze emise mai sus par să scoată astăzi în evidenţă toate tentativele de explicare a fenomenelor aerospaţiale neidentificate din categoria D. Totuşi, drumul rămâne deschis cercetătorilor, iar accesul pe Internet la baza de date a GEIPAN va stimula probabil reflecţia asupra unei noi ipoteze.
Locul Pământului în Univers
Analiza critică a acestei ultime ipoteze evocată mai sus ne îndeamnă, în mod natural, să ne distanţăm de Pământ şi să explorăm spaţiile îndepărtate.
Contemplarea Universului din care face parte şi micuţa noastră planetă ne invită la cea mai mare modestie. Dimensiunile şi complexitatea sa depăşesc foarte repede cea mai debordantă capacitate de imaginaţie. Fără să uităm de progresele ştiinţifice recente care, datorită telescoapelor din ce în ce mai puternice, ce explorează o paletă din ce în ce mai mare de lungimi de unde, au permis progresul vertiginos al cunoaşterii în ultimele decenii, este important să amintim cititorului câteva noţiuni privind diferitele scări folosite.
Simpla amintire a unităţilor folosite de astronomi este cât se poate de evocatoare. Cea mai mică unitate folosită este „unitatea astronomică“, egală cu distanţa medie care separe Pământul de Soare, adică 150 de milioane de kilometri. Această unitate rămâne valabilă până la limitele sistemului solar, deoarece planetele cele mai îndepărtate, Neptun şi Pluto, se mişcă în jurul orbitelor la distanţe de ordinul a 4-5 miliarde de kilometri, adică aproximativ 30 de unităţi astronomice.
Ea devine foarte repede nepotrivită atunci când ne întoarcem spre cele mai apropiate stele de Soare, în interiorul galaxiei noastre. Prima unitate de măsură este „anul-lumină“, care corespunde distanţei parcurse într-un an de lumină, cu viteza de 300 000 de kilometri pe secundă, adică o distanţă de 9 500 de miliarde de kilometri. A doua unitate de măsură este „parsecul“, care reprezintă distanţa de la care raza orbitei terestre este văzută sub un unghi de o secundă de grad, adică aproximativ 31 000 de miliarde de kilometri sau 3,25 ani-lumină (parsecul a fost introdus cu ocazia primelor calcule ale distanţei celor mai apropiate stele, care erau bazate pe măsura paralaxei observate din două poziţii opuse ale Pământului pe orbita sa). În continuarea acestui expozeu, ne vom mulţumi să folosim anul-lumină.
Este mai simplă folosirea acestei unităţi, totuşi atât de îndepărtată de conceptele noastre obişnuite, pentru a ieşi din sistemul solar şi de a încerca descrierea Universului exterior, începând prin galaxia căreia noi îi aparţinem. Cu o formă lenticulară, cu un bulb central şi braţe în spirală, ea are un diametru de 100 000 de ani-lumină, şi conţine între 100 şi 200 de miliarde de stele. Fiecare stea se află, în medie, la o distanţă de câţiva parseci de vecinele ei, adică aproximativ 10 ani-lumină, iar Soarele nostru se află la o distanţă de centrul galaxiei estimată la 30 000 de ani-lumină.
Alte miliarde de galaxii sunt prezente în Univers, conţinând fiecare un număr de stele care variază între câteva miliarde şi sute de miliarde (figura I). Distanţa medie dintre galaxiile vecine este de câteva milioane de ani-lumină, iar cea mai îndepărtată galaxie de Pământ se situează la aproximativ 12 miliarde de ani-lumină, ceea ce înseamnă că imaginea primită astăzi de la ea nu descrie situaţia actuală, ci cea de acum 12 miliarde de ani.
Totul se petrece ca şi cum cadrul geometric nematerial, care descrie Universul, ar fi animat de o mişcare de expansiune care îndepărtează galaxiile unele de celelalte cu o viteză proporţională cu distanţa lor: acest fenomen este pus în evidenţă de un decalaj spre culoarea roşu a spectrului luminii emisă de o galaxie, cu atât mai important cu cât distanţa de ea este mare.
În faţa spectacolului ameţitor al Universului în expansiune, problema caracterului definitiv, sau nu, al acestei expansiuni ne vine în mod natural în minte; teza unei expansiuni fără limită şi cea a apariţiei ulterioare a unei faze de contracţie au fiecare adepţii lor, dar, în situaţia actuală a cunoştinţelor, par foarte greu de departajat. În sens invers, pornind de la observaţiile actuale, astronomii au fost repede tentaţi să se întoarcă în timp pentru a încerca să explice evoluţia globală a Universului. Acest lucru a condus la emiterea unei teorii numită „Big Bang“, care, în ciuda dificultăţilor conceptuale şi a numeroaselor semne de întrebare pe care le pune, pare să constituie cea mai posibilă explicaţie actuală a situaţiei. Ea constă în întoarcerea la momentul iniţial, pe care ar fi mai înţelept să-l numim moment critic, în care totalitatea masei Universului se afla concentrată într-o magmă de particule elementare, viitorii constituenţi ai atomilor, cu o densitate şi o temperatură ce depăşesc orice imaginaţie, care a provocat schimbări succesive şi extrem de complexe ale stării, aducând, după aproape 100 de milioane de ani, la formarea în spaţiu a unor insuliţe de materie gazoasă, cu viteze divergente şi constituenţi ai viitoarelor galaxii. Acest eveniment fondator s-a produs, pentru cea mai mare parte a astronomilor, acum 15 miliarde de ani, dar avem dreptul să ne imaginăm, fără ca nimic să ne permită să demonstrăm astăzi, că acest moment reprezenta ultima etapă a unei faze anterioare a contracţiei Universului.
O galaxie creatoare de stele
După această călătorie scurtă spre infinit, întoarcerea în sânul galaxiei noastre creează un sentiment de uşurare, iar orizontul ei ne apare brusc mai familiar. Calea Lactee, foarte vizibilă în timpul nopţilor de vară, ne permite să observăm discul galactic şi cele 100 de miliarde de stele, sub forma unei benzi de lumină difuză care traversează cerul. Stelele se rotesc în jurul centrului galaxiei cu o viteză variabilă în funcţie de distanţa lor, şi astfel Soarele parcurge o orbită completă în 220 de milioane de ani.
Vârsta galaxiei este probabil apropiată de 15 miliarde de ani, iar formarea primelor stele a început în acea perioadă, pornind de la un nor mare de hidrogen molecular ionizat. Procesul de formare a stelelor în cadrul unei galaxii (figura II) este foarte complex şi departe de a fi în totalitate elucidat. El este încă obiectul a numeroase cercetări de mare interes, dar care ies din cadrul acestei reflecţii. Este suficient să ştim că cele mai vechi stele, care au între 10 şi 15 miliarde de ani, ocupă partea centrală, numită bulb, şi că braţele spirale conţin stele mai tinere şi cea mai mare parte a norilor de gaz interstelar necesari formării noilor stele. Explozia acestor stele mari, aflate la sfârşitul vieţii, supernovele, trimite în spaţiul interstelar mase importante de gaz, susceptibile să contribuie la această formare. Numărul acestor explozii, care dau naştere unor fenomene energetice de o violenţă extremă, este evaluat la câteva unităţi pe secol în galaxie.
Există numeroase categorii de stele, unele putând avea caracteristici de strălucire, de masă sau durată de viaţă foarte speciale, dar cea mai mare majoritate a lor prezintă o masă cu acelaşi ordin de mărime cu Soarele (între o fracţiune şi un factor 15 al masei Soarelui) şi o luminozitate constantă în timpul vieţii, care se exprimă în miliarde de ani. Totuşi, comparativ cu Soarele, care este izolat în spaţiu, între 30 şi 50% dintre ele se regrupează în stele duble sau multiple, gravitând unele în jurul celorlalte la distanţe relativ reduse.
Soarele este situat într-unul dintre braţele spirale ale galaxiei în care există, de mai multe miliarde de ani, o activitate intensă de formare a stelelor, ea continuându-se actualmente într-un ritm încetinit din cauza rarefierii progresive a gazului interstelar, dar încă foarte semnificativă. Rata actuală de formare a masei stelare pentru întreaga galaxie este evaluată în fiecare an la aproximativ de douăzeci de ori masa Soarelui, acest lucru însemnând câteva stele noi pe an. Avem motive să credem că această rată era sensibil superioară în momentul creării sistemului solar.
Evoluţia pe Pământ
Apariţia Soarelui şi a cortegiului său de planete datează de aproximativ 4, 5 miliarde de ani, formarea Pământului având loc la câteva zeci de milioane de ani după cea a Soarelui. După aproape un miliard de ani se formau atmosfera şi oceanele, condiţii favorabile de temperatură şi iluminat ţinând de distanţa Pământului faţă de Soare permiteau apariţia vieţii pornind de la materia inertă, sub formă de celule elementare. Acest lucru reprezenta începutul unei aventuri uluitoare, care va da naştere, treptat, florei şi faunei terestre, începând cu cele mai elementare forme, precum algele unicelulare sau bacteriile. Printr-un proces crescând de complexitate, posibilităţile unei mai bune adaptări la mediul ambiant au provocat, succesiv, mai multe tentative dintre care unele, în ciuda progreselor spectaculoase, au condus spre impasuri. Astfel, o ramură întreagă a evoluţiei, care s-a diferenţiat foarte repede după naşterea vieţii, a condus prin multiple mutaţii la insectele actuale şi la anumite forme de viaţă în societate, care sunt admirabile, dar cu toate acestea oferă perspective limitate.
O axă privilegiată a început să se dezvolte acum 350 de milioane de ani, odată cu ieşirea din apă a anumitor specii de peşti şi transformarea înotătoarelor lor în labe, care să le permită deplasarea pe pământ. Această mutaţie, foarte importantă, a fost urmată de multe altele, care au dus la apariţia succesivă a reptilelor şi mamiferelor. Descendenţa mamiferelor s-a demultiplicat la rândul ei, conducând la apariţia a numeroase specii, prezentând fiecare capacităţi specifice de alimentaţie şi mobilitate, dar mai ales o creştere progresivă a complexităţii creierului. Această evoluţie a provocat apariţia primatelor, împărţite în mai multe categorii, dar a căror încrengătură principală a provocat naşterea, acum 8-9 milioane de ani, a strămoşilor comuni ai marilor maimuţe de astăzi şi ai omului.
Începând din acest moment, axa dezvoltării hominizilor şi cea a marilor maimuţe s-au separat, prima conducând la apariţia ramurii umane propriu-zise, prezentă pe Pământ de 2 milioane de ani. De la această dată s-au succedat sau au convieţuit diferite specii de oameni, având ca rezultat omul de astăzi, botezat probabil pe nedrept Homo sapiens sapiens, care are o vârstă de câteva zeci de mii de ani.
Apariţia omului pe Pământ pare să fi reprezentat un punct critic major în evoluţie, odată cu apariţia gândirii sale. Inteligenţa exista deja la speciile vii sub forme mai mult sau mai puţin dezvoltate, în funcţie de locul lor în evoluţie, dar, pentru prima oară, această inteligenţă devine echilibrată şi conştientă de existenţa sa. Deşi, probabil, noi nu dispunem de un recul suficient (câteva zeci de mii de ani reprezintă foarte puţin la scara evoluţiei vieţii), se pare că, începând cu această dată, mutaţiile pentru cercetarea formelor fiziologice mai performante au încetat practic şi comunitatea umană, prin intermediul memoriei colective şi al cercetării, şi-a asumat treptat importanţa evoluţiei.
Acest efort, conştient, dar mereu tatonant, se face urmând două axe principale: dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică, ce are drept scop satisfacerea setei de cunoaştere şi creşterea bunăstării locuitorilor Pământului, şi cercetarea modelelor de societate, care să permită dezvoltarea psihologică şi spirituală.
În privinţa primei axe, progresul a fost foarte lent timp de mai multe milenii, dar creşterea exponenţială a rezultatelor cercetării din cursul ultimelor secole lasă să se întrezărească, în viitor, un potenţial considerabil de dezvoltare. Principala necunoscută constă în capacitatea noastră de a rămâne în continuare stăpânii acestei dezvoltări şi de a evita ca ea să ne distrugă civilizaţia.
Prevenirea acestui risc are o legătură strânsă cu a doua axă, care pare mai puţin încurajatoare. Secolul trecut şi începutul acestuia nu au permis încă schiţarea unei forme satisfăcătoare de viaţă în societate. În acest domeniu, ca şi în altele, evoluţia trece în mod inevitabil prin faze de progres şi de regres, dar responsabilitatea generaţiilor viitoare rămâne foarte mare. Trebuie să păstrăm totuşi în memorie scara evoluţiei, în care câteva secole sau zeci de secole par nesemnificative.
Unii, mergând pe urmele lui Teilhard de Chardin, nu vor avea nici o îndoială privind rezultatul final al unei evoluţii însufleţite de un ultim pol de convergenţă, punctul Omega, în care omenirea va fuziona. Alţii, dacă nu vor fi pesimişti, vor putea spera că hazardul, care a făcut bine lucrurile de trei miliarde de ani, va continua să opereze în direcţia cea bună.
Viaţa pe alte planete
În sistemul solar, o singură planetă, Pământul, ocupă o poziţie care permite apariţia vieţii. Celelalte planete solide, numite telurice, sunt prea apropiate de Soare şi deci prea calde, cum este cazul planetelor Mercur şi Venus, sau prea îndepărtate şi, implicit, prea reci, cum este cazul planetei Marte. În privinţa planetelor uriaşe, situate la distanţe mari, ca, de exemplu, Jupiter sau Saturn, ele sunt planete gazoase, mult mai neadaptate oricărei forme evoluate de viaţă.
Aşa cum am văzut mai sus, înainte şi după formarea sistemului solar, numeroase stele au fost create în galaxia noastră, o mare parte a lor fiind de dimensiuni comparabile în ordinea mărimii cu cele ale Soarelui. Cu excepţia sistemelor duble sau multiple, aceste stele sunt susceptibile, dacă sunt înconjurate de planete, să beneficieze timp de miliarde de ani de condiţii stabile de temperatură şi lumină asemănătoare cu cele existente în sistemul solar.
Din păcate, performanţele celor mai puternice telescoape nu permit momentan observarea eventualelor planete, ascunse de luminozitatea stelei principale, fiind necesară recurgerea la metode indirecte legate de comportamentul stelei pentru a detecta posibila lor prezenţă. Aceste metode foarte complexe, bazate îndeosebi pe măsurarea variaţiilor foarte slabe ale vitezei radiale sau a luminozităţii provocate asupra stelei de prezenţa unei planete, au mobilizat interesul astronomilor, din ce în ce mai numeroşi astăzi*. Au fost descoperite aproape 200 de planete, care se rotesc în jurul stelelor din galaxie, situate la câteva zeci de ani-lumină de Pământ, botezate „exoplanete“ pentru a le diferenţia de planetele din sistemul solar. Momentan, este vorba doar de planete uriaşe gazoase, suficient de grele şi situate la o distanţă suficientă de steaua lor, ca să provoace perturbări ce pot fi observate.
* Informaţii culese la 27 septembrie 2006, în timpul unei prezentări susţinute de Sylvie Vauclair, astrofizician la Observatorul Midi-Pyrénées, în faţa Academiei Aerului şi a Spaţiului (n.a.).
Odată cu recenta lansare pe orbită a satelitului COROT, ar trebui să se facă progrese importante în acest domeniu. Dezvoltat sub egida CNES, acest satelit este dotat cu cele mai performante echipamente pentru detectarea exoplanetelor, dar şi pentru dezvoltarea astroseismologiei, o nouă disciplină care permite o mai bună înţelegere a constituţiei interne a stelelor. Odată cu lansarea pe orbită, satelitul va permite măsurarea mult mai precisă a eventualei prezenţe a planetelor, precum şi detectarea planetelor telurice, cu o compoziţie şi dimensiune asemănătoare cu cele ale Pământului.
Aceste progrese spectaculoase, la care nimeni nu ar fi îndrăznit să se gândească în urmă cu câţiva ani, aduc sau vor aduce o nouă lumină asupra perspectivelor privind viaţa extraterestră. Totuşi, o cunoaştere exactă a sistemelor planetare în galaxie nu va putea fi dobândită decât încet şi pas cu pas, iar o abordare statistică bazată pe ipoteze va rămâne, fără nici o îndoială, mult timp necesară pentru evaluarea proporţiei stelelor înconjurate de un cortegiu de planete.
Existenţa planetelor nu este o condiţie suficientă pentru a permite apariţia vieţii. Trebuie ca una dintre ele să fie situată foarte aproape de steaua sa, în funcţie de mărimea şi luminozitatea stelei, pentru a beneficia de condiţii favorabile de temperatură şi de iluminare. Numărul stelelor care au cel puţin o planetă situată la distanţa optimă va fi pentru foarte mult timp obiectul unui studiu probabilist foarte imprecis.
În schimb, apariţia foarte rapidă a vieţii pe Pământ şi înverşunarea sa de a căuta toate formele de dezvoltare posibilă ne fac să credem că un proces similar, conducând la apariţia gândirii şi la dezvoltarea unei civilizaţii, are şanse mari să se dezvolte pe o planetă care prezintă condiţiile iniţiale favorabile. Materia inertă disponibilă în momentul declanşării procesului este, de fapt, de aceeaşi natură în tot Universul.
În final, pentru ca o civilizaţie, care s-a născut înaintea noastră, să coexiste în acelaşi timp cu ea, trebuie ca aceasta să fi fost victima unui cataclism extern, aşa cum se pare că s-a întâmplat cu Pământul în urmă cu 65 de milioane de ani cu dispariţia dinozaurilor, dar nici ca ea să se autodistrugă: acest lucru ne face să ne punem întrebări în privinţa duratei acestei posibile civilizaţii exterioare. Răspunsul la întrebare este susceptibil să fie foarte diferit în fiecare caz, părând mai mult de natură filosofică, decât matematică, dacă ne referim la incertitudinea existentă în ceea ce priveşte propria noastră civilizaţie. Pare mult mai rezonabil să presupunem că această problemă a distrugerii sau a autodistrugerii nu se pune, într-un număr suficient de cazuri sau cu o frecvenţă suficientă, pentru o planetă dată, în scopul realizării unei adevărate limitări la probabilitatea coexistenţei în timpul vieţii în afara Sistemului Solar şi a vieţii pe Pământ.
Astrofizicianul Drake a încercat să cuantifice într-o formulă — care este produsul diferitelor probabilităţi, prezentată de Jacques Arnould în capitolul al VI-lea şi amintită în anexă, numărul civilizaţiilor avansate susceptibile să fie prezente simultan în galaxie. Abordarea este interesantă, dar, întrucât fiecare termen al acestui produs este supus unor ipoteze foarte variabile, paleta de rezultate este atât de mare, încât îşi pierde mult din semnificaţie. Pare a fi mult mai simplu, şi poate la fel de înţelept, să rămânem la un raţionament calificativ: pornind de la miliarde de stele, dacă presupunem că un procentaj foarte mic dintre ele, chiar inferior unei milionimi, este însoţit de o planetă care beneficiază de condiţiile necesare apariţiei vieţii, prezenţa numeroaselor civilizaţii diferite de a noastră în galaxie rămâne foarte probabilă.
Noi întrebări
Aceste rememorări foarte simple, care vor părea simpliste unor specialişti, nu au nici o pretenţie ştiinţifică. Ele au drept scop doar să facă lumină asupra cadrului reflecţiei, iar noi vom reţine de aici doar trei idei:
— existenţa vieţii inteligente pe alte planete din afara Sistemului Solar este foarte posibilă, chiar foarte probabilă;
— este posibil ca civilizaţiile corespunzătoare să se fi născut cu secole, zeci de secole sau mii de secole – toate aceste perioade de timp fiind neglijabile la scara evoluţiei Universului – înainte sau după propria noastră civilizaţie; totuşi, pentru a putea continua să existe, ele trebuie, asemenea civilizaţiei noastre, să evite capcana autodistrugerii;
— distanţele care ar trebui parcurse până la eventualele civilizaţii vecine cu a noastră sunt de zeci de ani-lumină, şi par imposibil de parcurs, cel puţin în timpul unei vieţi umane, în stadiul actual al cunoştinţelor noastre ştiinţifice şi tehnologice.
Aşadar, vom rămâne cu un semn de întrebare în privinţa posibilităţii de a explica totul sau o parte a FAN din categoria D, prin prisma ipotezei obiectelor provenite de la civilizaţiile mult mai avansate decât a noastră. Dezvoltările spectaculoase înregistrate pe Pământ în ultimul secol ne incită să adoptăm o atitudine deschisă şi să nu respingem posibilitatea că aceste civilizaţii posedă cunoştinţe şi mijloace tehnologice inimaginabile pentru noi astăzi.
Reflecţia pe această temă poate da roade în progresul tehnologic, şi nu reprezintă deloc o pierdere de timp. Cu titlu de exemplu, putem cita cercetările privind propulsia magnetohidrodinamică, ce au fost propuse în Franţa şi Belgia pentru a explica deplasările foarte rapide şi silenţioase ale vehiculelor în atmosferă. Fie că acest mod de propulsie poate reprezenta sau nu o explicaţie a deplasării anumitor FAN din categoria D, aprofundarea sa ar putea deschide noi drumuri pentru propulsia lansatoarelor spaţiale recuperabile sau a vehiculelor de transport suborbitale. Fără îndoială, este regretabil că acest domeniu nu a dus, până în momentul de faţă, la nici o cercetare serioasă.
Pentru a merge şi mai departe pe acest drum, două capitole vor încerca, în partea a III-a a cărţii, să deschidă câteva perspective de viitor. În capitolul al VII-lea, Pierre Marx, fost director al secţiunii de prospectivă la Centrul Naţional de Studii Spaţiale, analizează cu prudenţă apariţia, într-un viitor aproape previzibil, a tehnologiilor de ruptură în domeniul propulsiei, şi evocă, într-un mod incomplet, câteva reflecţii inovatoare susceptibile să modifice la un moment dat anumite concepţii ştiinţifice actuale.
Într-o încercare de viziune mai îndepărtată, Jean-Claude Ribes, care a publicat în 1990, împreună cu Guy Monnet, o carte despre viaţa extraterestră, dezvoltă în capitolul al VIII-lea o abordare prospectivă a colonizării spaţiului de pe Pământ, în următoarele douăzeci şi cinci de secole. Această abordare, care reia unele elemente din studiile realizate de NASA, este bazată pe o simplă extrapolare a capacităţilor noastre tehnologice actuale, fără nici o ipoteză privind apariţia teoriilor ştiinţifice noi. Printr-un ingenios efect de oglindă între situaţia actuală de pe Pământ şi cea susceptibilă să existe pe exoplanetele mai tinere în mileniile viitoare, ea ne invită să ne punem o întrebare neaşteptată, dar foarte plauzibilă: strămoşii noştri îndepărtaţi, angajaţi în misiuni de explorare care durau mai mult decât viaţa umană, oare nu vor reprezenta într-o bună zi sursa întrebărilor fără răspunsuri pentru locuitorii acestor exoplanete, spectatori ai FAN în mediul lor înconjurător apropiat?
Aceste încercări nu vor permite tragerea unor concluzii definitive. Ele ne vor aminti doar că pregătirea noastră ştiinţifică şi tehnică, oricât de strălucită ar fi ea, rămâne totuşi confuză, şi că trebuie să ne ferim de declaraţiile răsunătoare precum cea bine cunoscută a astronomului Newcomb, remarcabil om de ştiinţă al vremii sale, la sfârşitul secolului al XIX-lea: „Ce e mai greu decât aerul nu va zbura niciodată.“
SUMAR
Prefaţă (Y. Sillard)
Introducere (Y. Sillard)
Partea I: Mărturii
Capitolul I: Metodologia analizei (J. Patenet)
Capitolul II: Câteva anchete ale GEIPAN (J. Patenet)
Capitolul III: Cazuri aeronautice din lume (D. Weinstein)
Partea a II-a: Contextul
Capitolul IV: Atitudinea oamenilor de ştiinţă (J.-C. Ribes)
Capitolul V: Informare şi dezinformare (F. Parmentier)
Capitolul VI: Dimensiunea umană (J. Arnould)
Partea a III-a: Perspective
Capitolul VII: Călătorie în Univers (P. Marx)
Capitolul VIII: Explorarea spaţiului pornind de pe Pământ (J.-C. Ribes)
În chip de concluzie (Y. Sillard)
|
